Will we ever be good enough?

Cand sunt in sesiune mereu descopar activitati noi, pe care nu le-as fi intreprins in mod normal. Ieri ma plimbam agale (ce, e vreo graba? ce daca am examen la filosofia culturii luni) pe aleile tv cand am dat peste...Oprah. Da, stiu, o sa spuneti ca numai bucataresele limitate se uita la asa ceva dar eu una recunosc ca emisiunea de ieri m-a prins. Si daca sunt toate asa, cred ca incep sa ma si uit on a regular basis. Revenind..ieri era vorba de mostenirea complexelor si frustrarilor de la parintele de acelasi sex. Mi-au atras atentia doua perechi mama-fiica. In primul caz, mama suferea de anorexie. Isi invatase fata un joculet "who's fat and who's not" pe care il jucau in fiecare zi in masina. Cine identifica mai multi oameni grasi pe strada castiga. Doar ca de fapt nu era nimic de castigat, dimpotriva. In al doilea caz, o tanara de 19 ani fusese crescuta de o mama teribil de nemultumita de aspectul ei exterior. Si acum fata, desi incredibil de frumoasa (and i rarely say that) si (culmea!) fotomodel, suferea de extremely low self-esteem. Credea in permanenta ca nu e suficient de draguta incat sa merite atentia celor din jurul ei, avea o tentativa de sinucidere la activ si continua sa-si faca tot felul de rani. Si asta pentru ca toata copilaria si-a vazut mama plangand in fata oglinzii si spunand cat de mult isi uraste chipul, tunsoarea, corpul. Nu vreau sa trag concluzii marete sau sa dau sentinte irevocabile. Cred ca e un subiect care ne atinge pe toti, intr-o oarecare masura. Nu trebuie sa tina neaparat de fizic, ci mai degraba de ideea preluarii unor frustrari si mici obsesii.