Va pup francofoneste

Desi imi propusesem sa ocolesc vaicarelile o vreme..nu pot. Nu prea am chef sa scriu, am avut o zi nici buna, nici rea, o zi normala. Orbi fictivi in tramvai, cersetori cu mp3 player-ul in buzunar la metrou, un aurolac care statea pe o banca si isi gadila venele (la propriu), admirandu-si in acelasi timp puroiul care se scurgea poetic din ceea ce parea a fi o buba foarte mare si foarte urata, ce ne aratau aia prin requiem for a dream era parfum de roze. Si respirand pe langa toti acesti amarati, mi-am dorit (nu pentru prima oara) ca macar pentru o zi sa nu existe. Nu sa moara sau ceva, sau sa le cada frigidere sau piane in cap. Sa nu mai existe, pur si simplu, sa nu-i vad. Nu sa traiesc intr-o lume populata de unicorni si zane, dar macar sa nu ma mai stropeasca puroiul aluia in ochi. Ok, durere, suferinta, tot ce vrei. Dar nu langa mine bai nene. Pe mine sa ma lase in pace. Am problemele mele, ce, nu-i corect asa? Stiu ca suna ingrozitor si in mod suprinzator (au ba) chiar nu ma consider o scarba insensibila dar am nevoie de zile in care sa nu-mi pese..si e greu sa nu-ti pese chiar deloc deloc..asa ca mai bine elimini sursa neplacerii, nu? Maa rog. Si cand am ajuns la clinica unde fac aerosoli (o chestie mistica, nu are rost sa dezvolt subiectul) in sala de asteptare erau numai oameni sclipitori si rumeni. Glumite peste glumite, numai eu stateam imbufnata intr-un colt si citeam o revista de psihiatrie (in care, apropos, am descoperit tot soiul de tratamente pentru depresia usoara spre medie; asta o fi in functie de gabarit sau cum? care e unitatea de masura? daca inca nu s-a sinucis e ok, a? daca si-a ciopartit hamsterul e serioasa?). Intru in cabinet si sunt intrebata "dar de ce esti asa suparata, arati cam rau". Wow, mersi, nu e ca si cand sunt intr-un cabinet medical, venita cu o problema medicala, scuze ca nu topai in jurul mesei. In timpul endoscopiei asistenta chicoteste catre mine "ar trebui sa te faci actrita tu, uite ce ochi ai..si ce gurita..cat de expresiva esti". Hmm, si eu care credeam ca orice figura devine expresiva in momentul in care i se indeasa un tub de 30 cm pana in creieri. Dar na, mi-am ratat vocatia. Sunt cam rautacioasa, stiu, ea saraca probabil incerca sa mai destinda putin atmosfera blablabal dar...concluzia e ca sunt bolnava cu nervii. O fi de la restante, de la problemele cu sanatatea(ce scortos suna), de la gloata de imbecili din juru-mi, de la vreme, de la alinierea planetelor, nu stiu. Nici muzica nu mai pot sa ascult. Melodiile prea lente imi fac greata, alea prea alerte ma scot din sarite. Probabil e nevoie sa mi se intample vreo nenorocire semnificativa ca sa apreciez starea de acum. Dar pana atunci...merg inainte cu optimism!! No wait.