N-am ma ce titlu sa-i pun astuia

Warning: daca ai sub 18 ani, nu citi, e prea devreme sa fii deprimat. Daca esti un dobitoc, nu citi, e prea tarziu. Daca ai ajuns aici din greseala, cautand un blog de divertisment, iesi afara.


Nu inteleg de ce oamenii sunt atat de urati. Nu ma refer la cei carora li se citeste suferinta pe fata, sau la persoanele care sfideaza regulile esteticii. Ma refer la marea majoritate a oamenilor pe care ii vad in fiecare zi pe strada si in troleu. Sunt urati, ma uit la ei si mie se face sila, sila, nu mila. Mi-e sila ca facem parte din acelasi regn, ca suntem guvernati de aceleasi legi, ca respiram acelasi aer (poluat).

Pentru mine orice calatorie cu troleul a devenit un cosmar. Primele doua statii trec usor, mai citesc cateva randuri, ma mai gandesc la ale mele. Insa de la a 3-a incolo, incep sa-mi invadeze spatiul intim asa ca sunt nevoita sa ma uit la ei. Si vad numai mizerie. Numai oameni in gri si in negru (chit ca negrul va fi mereu in trend), numai oameni posaci, amarati, morocanosi, ostili, murdari. Ma intristeaza sa vad copii obraznici, adulti daramati si batrani agresivi. Oamenii astia nu sunt niste cazuri izolate. Sunt peste tot. Nu ma consoleaza cu nimic ca pe traseul romana-universitate ma loveste o explozie de culori (prost asortate), de frizuri moderne si de tineri adulti zglobii, in drum spre slujba lor creativa. Aia sunt exceptiile. Si multi sunt de fapt infinit mai superficiali decat se vede cu ochiul liber.

Nu inteleg de ce cheia unei existente oarecum impacate este resemnarea. Pe mine inca ma dor aceleasi lucruri, chit ca ma confrunt cu ele pentru a 848-a oara. Le critic in sperata ca se vor schimba. Dar nu se schimba, trebuie sa ma schimb eu. Si nu pot, adica nu vreau. Nu vreau sa renunt la putinele lucruri la care tin. Nu visez la o lume unde toti zburdam pe campii cu gladiole in bot. Dar nici asa, bai nene. This is not what i ordered. Nu inteleg de ce oamenii fac copii in lumea asta. E ca si cand ti-ai lua un catel mare si l-ai tine intr-un lift. Nu ai avea de ce sa te miri ca maraie si musca daca il scoti de acolo dupa 18 ani.

De fiecare data cand citesc o carte de-a lui Palahniuk (da, m-am agatat de autorul asta, desi constientizez ca nu e tocmai revelatia secolului in materie de idei, poate doar de stil, desi nici acolo nu castiga detasat) ma astept sa gasesc un raspuns. Nu neaparat din partea lui, nu neaparat strecurat printre randuri. Sa gasesc un raspuns ca rezultat al faptului ca ma expun povestilor lui. Sa ma fortez, sa vad pana unde pot sa merg. Evident ca nu raman niciodata cu nimic, poate doar cu o senzatia accentuata de oboseala.

Ai crede ca dupa 21 de ani de trait in tara asta, nu mai reactionezi cand vezi un betiv ordinar ca se opreste in fata unei case de copii si face pipi pe perete. Poate e timpul sa-mi gasesc un motiv de a fi happy-happy, ca sa nu mai observ asta, nu? Pana la urma nici nu stiu de ce m-am inhamat eu la chestia asta cu criticatul. Nu se termina niciodata. N-am fost inspirata, frate. Nu mai bine imi faceam si eu un blog despre ce mi-am mai cumparat si despre ce frumos e sa visezi etc?

Pana la urma cine-s nesimtitii? Pentru ca mie una mi se pare ca e nesimtire sa fii fericit intr-o lume atat de mizerabila. Nu, nu m-a parasit prietenul, nu, nu am nici o problema majora, dimpotriva, imi merge bine, multumesc, ceea ce va doresc si voua. Nu, nu doresc sa-mi pun capat zilelor, dimpotriva, intentionez sa ating venerabila varsta de 40 de ani, ceea ce doresc si unora dintre voi. Celorlalti le doresc mai mult, ca sa fie erodarea completa.

Sunt deprimata. Asa, ca de primavara.
Personal, nu cred ca depresia se vindeca. Dar pana si replica asta a devenit un cliseu.

De ce ma deranjeaza atat de tare oamenii aia de care tot zic?
Varianta egoista: pentru ca n-am nici un chef sa ajung asa.