VIA DIE ZEIT VIA TATA

Nu se vorbeşte de 23 bilioane dolari care ar fi pierduţi la burse? E adevărat că banii s-au dus, dar nu au dispărut. S-au vaporizat, ceea ce la burse înseamnă altceva. Pentru că ceea ce se evaporă poate fi transformat din nou în apă, prin răcire. Atunci banii vor curge din nou. Şi vor fi din nou disponibili. Numai că aceştia vor aparţine, cel mai adesea, altor actori. 


În încheierea discuţiei. Max Otte face trimitere la cartea lui John Kenneth Galbraith, unul dintre cei mai mari economişti ai sec. al XX-lea: "1929, marele crach". În carte se arată cum s-a ajuns la marea criză din anii  30. ŞI atunci, la începutul anilor  30, băncile au dat faliment, au căzut cursurile acţiunilor etc. Galbraith are o explicaţie interesantă pentru ceea ce s-a întâmplat atunci:  bogaţii deveniseră prea bogaţi! Cei mai bogaţi 0,1% dintre americanii de atunci deţineau  40% din întreaga avuţie a naţiunii şi concluzia lui Galbraith este că mulţi dintre aceştia nu mai ştiau ce să facă cu banii, s-au lansat în afaceri speculative, au început să caute noi produse investiţionale. Niciodată până atunci bunăstarea nu fusese atât de inegal distribuită. Numai că, de câţiva ani, situaţia de atunci, aşa-numita "epocă de aur a anilor  20", s-a rein stalat în SUA şi s-a ajuns din nou la criză. Au devenit bogaţii iarăşi prea bogaţi? Am putea întoarce puţin perspectiva spunând că, probabil, săracii din America au devenit prea săraci şi nu numai aceştia - zilieri şi femei de serviciu - ci şi pătura mijlocie. 40% din populaţia dezavantajată deţine numai 0,2% din întreaga avuţie a SUA. Cine voia să mai conteze în plan social nu mai avea în anii trecuţi decât o singură alternativă: trebuia să ia credite. Pentru studiul copiilor săi, pentru asigurarea de sănătate, pentru casă. În final, mulţi nu şi-au mai putut plăti datoriile. De aceea, statul, aproape peste tot în lume, le-a preluat. Practic în toată lumea guvernele au iniţiat mari programe de salvare prin care se pompează bani în bănci pentru a le acoperi, fie şi parţial, pierderile. Aşa se întâmplă că, în ultimă instanţă, statele lumii sunt cele care finanţează acum casele construite în America şi, astfel, şi comisioanele dealerilor imobiliari, bonusurile băncilor de inves tiţii, salariile muncitorilor constructori.

O chestiune rămâne deschisă: de unde iau guvernele, statele, banii de care au nevoie acum? Pentru a sprijini economia, statele trebuie să ia credite. Iar răspunsul este foarte potrivit pentru a înţelege cum a început totul. Germania, Marea Britanie, SUA - toate se comportă precum cumpărătorii de case din America . Iau credite, fac datorii. În Germania acest lucru se realizează printr-o agenţie de stat care a luat deja credite de 220 milioane euro, din care cea mai mare parte a fost destinată achitării creditelor neperformante din trecut. Numai 14 miliarde reprezintă sume disponibile pentru credite noi. Agenţia respectivă face rost de aceste sume emiţând hârtii de valoare, aşa-numitele împrumuturi de stat, care nu sunt altceva decât obligaţii prin care statul se obligă să plătească suma respectivă după 5, 7 sau 10 ani, cu dobânda de rigoare. Cumpărător poate fi un fond mare de investiţii din Japonia, SUA, Singapore sau Europa de Est. Şi, de pildă, o pensionară din Germania, care avea 10.000 euro la CEC înainte de crach. În perioada boom-ului imobiliar, consultantul ei bancar a vrut să o convingă să cumpere certificate de la o bancă americană, Lehman Brothers - o investiţie sigură, i-a spus acesta, şi aducătoare de dobânzi mai mari, faţă de CEC.

O pensionară ajută prin bonuri de tezaur la salvarea băncilor 

Pensionara respectivă nu s-a lăsat convinsă, pentru că nu avea încredere în ceea ce poate fi la un moment dat o modă şi a cumpărat în schimb bonuri de tezaur de la Banca Federală, contribuind la finanţarea statului german şi, astfel, la finanţarea băncilor aflate în criză. Chiar dacă ea nu are habar de acest lucru. Ea şi-a plasat astfel banii pentru că are încredere în stat şi pentru că va primi o dobândă în final. Peste 7 ani statul german îi va returna suma plus 2341 dobânda.

Banii respectivi vrea să-i dea nepotului, pe care acum puţin îl interesează criza. Peste 7 ani, probabil că îl va interesa, la o vârstă deci când va câştiga şi el bani şi când, foarte probabil, guvernul va ajunge din nou să crească impozitele din nevoia de a-şi plăti datoria pe care statul o contractează acum. Şi tot atunci, probabil că nepotul va înţelege că impozitul mai mare pe care îl va plăti reprezintă capătul unui lung flux al unor bani cheltuiţi cu mult timp în urmă. Anume, de partea cealaltă a Atlanticului, în America, pentru că atunci unor americani le păruse o afacere bună să-şi construiască vile în deşertul Nevada.

Mihai Emanuel CHIS

AHA!

Niciun comentariu: